Am cunoscut un OM…!

In Memoriam: ec. Dumitru Voinea

 Am cunoscut un OM…!

Despre domnul Dumitru Voinea am putea înșirui, fiecare dintre noi, amintiri de neuitat… Și totuși, parcă prea devreme, chiar dacă firescului existenței noastre nu i se poate sustrage nimeni din cei muritori, a venit acest moment al despărțirii noastre fizice, pentru că și dumnealui a fost chemat de Dumnezeu să-și primească răsplata pentru multa lucrare bună pe care a săvârșit-o în cei 88 de ani ai vieții.

Am primit vestea mutării sale la cele veșnice, pe 27 februarie 2022, la ceas de Vecernie, ceas de ”Lumină lină a Sfintei Slave a Tatălui ceresc”, de la P.C părinte paroh al bisericii ortodoxe din Turcheș, Dan Nicolae Obancea, deși mai înainte cu câteva zile aflasem de starea precară de sănătate a domnului Voinea. Dar, în pedagogia proniatoare a Lui, Bunul Dumnezeu a socotit de cuviință să-i ușureze suferința fizică, chiar dacă pentru noi, familia lui de la „Izvorul”, pierderea este de neînlocuit.

Așadar, după ce la catafalcul cu trupul neînsuflețit al domnului Voinea, depus în ”casa mare” de pe Bulevardul Brașovului din Săcele, s-au perindat sute de persoane pentru a aduce un ultim omagiu celui răposat și pentru a transmite condoleanțe și cuvânt de mângâiere familiei îndoliate, în prima zi de primăvară calendaristică, deși pe o ninsoare și un frig specifice lunilor de iarnă, am pornit de la casa dumnealui spre a săvârși cele rânduite ale prohodirii, la cea mai veche biserică ortodoxă română din Turcheș: „Adormirea Maicii Domnului”.

Mi-a fost încredințat din timp, de părintele paroh, să rostesc un cuvânt în cadrul slujbei, tocmai pentru că ”l-ai cunoscut bine pe domnul Voinea”. Am încercat să mă ridic la înălțimea discursului domnului Voinea, dar… am vorbit și eu după puterea și știința mea spunând că ne-am adunat la acestă sfântă biserică: ”ai noștri (mocani săceleni), să-l conducem pe al nostru ca să-l încredințăm alor noștri”.

După ce mi-am permis să rostesc câteva strofe din poezia: ”Se duc bătrânii…”, a lui Boris Ioachim, pe care le voi reda la finalul acestei scurte evocări, am spus că și astăzi trecem prin această încercare a despărțirii de cei dragi, întrucât, unul dintre noi, un adevărat model de credință lucrătoare, de moralitate, de cultură, un adevărat OM dedicat comunității sale, pornește în călătoria veșnică, lăsând în urmă: ”ucenici”. Pentru că atât de mult a iubit neamul acesta, atât de mult a iubit tradițiile și obiceiurile acestor oameni minunați, din mijlocul cărora făcea parte prin NAȘTERE, ca fiu de mocani, atât de mult i-a apreciat, încât și noi, cei veniți din alte zone, i-am îndrăgit și am învățat să îi iubim ca și el. De ce? Pentru că așa frumos ne-au fost prezentați, încât ne-am simțit de-ai lor. Atunci când începea dumnealui să ne vorbească despre ei în dulcele grai românesc, cu vorba-i dulce și așezată, caracterizată de inflexiunile specifice dumnealui, folosind atât de multe amănunte, cel puțin mie, mi se perindau o serie de imagini vii înaintea ochilor. Poate, dacă nu aș fi citit nimic despre înaintașii acestor locuri, ar fi fost deajuns faptul că am avut, de nenumărate ori, șansa să-l ascult pe domnul Voinea, acest om minunat, care mi-a oferit o altă perspectivă a slujirii mele dar și a existenței pe aceste locuri, în care continuăm și ducem mai departe, cele pe care dânsul cu multă trudă ni le-a încredințat, după ce, pe unele chiar le-a trăit personal, iar pe altele le-a cercetat, luându-și notițe, pe care cu proxima ocazie ni le împărtășea și nouă, el nefiind un om care a ”ascuns lumina sub obroc”, ci ne-a dăruit-o, ne-a dăruit cunoaștere.

Parcă, la ultima întâlnire în cadrul simpozionului dedicat „Sântiliei”, din 16 iulie 2021, presimțind că i se va termina caierul vieții, ne-a vorbit peste 35 de minute, despre toate pe care a considerat că trebuie să ni le spună. Ce am reținut și vă împărtășesc și dumneavoastră, sunt aceste cuvinte, pe care le-a citat de la actorul Dorel Vișan: ” Acolo unde am copilărit, acolo era și Dumnezeu”! de fapt, aceste cuvinte, în smerenia-i specifică domnului Voinea, se refereau chiar la persoana sa. Pe bună dreptate, copilăria a fost momentul în care buna sămânță a credinței strămoșești, i-a fost semănată în suflet de vrednicii săi părinți, dar și de preoții de la biserica din Satulung de sus, unde se găsea ulița copilăriei sale. Ne-a mai povestit de un episod în care, copil de 7 ani fiind, după ce a trecut Prutul pe la ”Podul lui Isac”, a întâlnit, la umbra unei biserici, un om bătrân cu părul nins, fostul preot al acelui sfânt locaș, care i-a povestit că doar cu ajutorul Lui Dumnezeu au biruit toate incercările provocate de cei care i-au dus în surghiun.

Strănsa legătură cu Dumnezeu s-a concretizat și în faptele de milostenie, pe care le săvârșea împreună cu soția, doamna Gabriela, mai ales la anumite mănăstiri, cu care aveau o legătură de suflet, mai ales că în aceste mănăstiri viețuiau și maici ce erau de loc din Săcele. Bineînțeles că nu s-au lăudat niciodată cu aceste fapte, săvârșindu-le după sfatul Domnului Hristos: ”să nu știe stânga ce face dreapta!”

Am cunoscut un OM! – pe care cred că Bunul Dumnezeu, Cel ce cunoaște taina fiecărui om, îl va răsplăti pentru TOT ce A FOST și ESTE EL. Noi, alături de rugăciunea noastră, vom așeza și florile recunoștinței la mormântul neuitării sale, pentru că așa cum toți am încăput în inima sa generoasă, și noi îl vom păstra viu în inimile noastre. Sfinții Părinți de la Muntele Athonului au o vorbă: ”inima mea are numai intrări, nu are ieșiri”, iar cel care a intrat acolo, nu va mai ieși niciodată. Din inimile noastre nu va ieși niciodată domnul Voinea: ”atunci când mă vei căuta, mă vei găsi în inima ta”! Acolo, unde se lucrează taina iubirii creștinești, ne pregătim pentru întâlnirea cu el în Împărăția iubirii Lui Dumnezeu, atunci când ”moartea ne va regăsi!”

Iată în continuare poezia „Se duc bătrânii…” de Boris Ioachim:

Se duc bătrânii…se tot duc

Rămânem noi semințe goale

Privind spre soarele răsare

Cu zâmbet veșted și năuc.

…………………………………..

Se duc bătrânii…- cruci de lemn

Le stau la cap, ca să-i păzească

De-o generație drăcească

Ce n-are-n grai cuvântul demn.

Se duc bătrânii – ca un fum

Ca o mireasmă de tămâie

Și-n urma lor ce-o să rămâie?

Doar buruieni, pustiu și scrum.

Se duc bătrânii…se tot duc

Căci lumea asta li-i străină,

Se duc spre taină și lumină

Lăsându-ne deștepți – dar singuri cuc.

Pr. Raul Șerban